1. Cum CFM = CF/Q, si CF e constant, pe masura ce Q creste, CFM scade.
2. Cmg, pe masura ce Q creste, manifesta initial o scadere, apoi o crestere.
3. CVM si CTM, atunci cand Q creste, au tendinta de scadere – pana intr-un punct minim – ulterior crescand.
4. CVM si CTM sunt minime cand sunt egale cu Cmg.
5. Cmg min < CVM min < CTM min
In activitatea sa, producatorul consuma factori de productie. Acestia sunt cumparati de producator de la piata, iar apoi sunt utilizati. Producatorul efectueaza deci o cheltuiala. De asemenea, el cheltuieste pentru a-si depozita bunurile produse si pentru a le oferi cumparatorilor.
Costul productiei reprezinta totalitatea cheltuielilor facute de producator pentru producerea, depozitarea si vanzarea bunurilor economice produse de el.
Cheltuielile cu factorii de productie utilizati si consumati trebuie sa se regaseasca in pretul de vanzare al bunurilor economice, pentru a putea fi recuperate si astfel continuata activitatea economica.
Includerea acestor cheltuieli in pretul de vanzare se face prin costul productiei, care trebuie sa fie mai mic decat pretul de vanzare al bunului respectiv, pentru ca producatorul sa obina profit. Aceasta il determina pe producator sa urmareasca si sa analizeze structura costului productiei.
Orice factor de productie care se utilizeaza in procesul de productie se si consuma intr-o maniera specifica. In general putem identifica doua expresii sau forme ale consumului factorilor de productie: o expresie fizica si o expresie valorica (monetara).
Consumul factorului capital difera in functie de cele doua componente: fix si circulant.
Consumul capitalului fix are loc in mod treptat, prin participarea sa la mai multe cicluri de productie, fiind afectat de uzura. Astfel, un razboi de tesut participa ani de zile la producerea stofei, deci la multe cicluri de productie, se uzeaza treptat, adica se depreciaza intreg procesul, imbracand forma valorica de amortizare.
Amortizarea reprezinta procesul economic de recuperare treptata dar integrala a tuturor cheltuielilor facute cu bunul de capital fix, prin includerea in costul productiei a unei parti din aceasta cheltuiala.
A= Kff/n
A – Amortizarea
Kff – Capitalul fix final
n – durata de amortizare (ani)
RA = A/Kfi · 100
RA – Rata amortizarii
A – Amortizarea
Kfi – Capitalul fix initial
Consumul capitalului circulant presupune includerea integrala in forma materiala – initiala sau transformata – a bunurilor din care este format in rezultatele productiei, in cadrul fiecarui ciclu de fabricatie. Spre deosebire de consumul capitalului fix, care se inregistreaza numai in expresie baneasca (Amortizarea), consumul capitalului circulant apare atat in expresie fizica, dar si valorica.
Cantitatea consumata de capital circulant, in expresie fizica, pentru obtinerea unui bun economic este denumita consum specific sau tehnologic.
Totalitatea consumurilor de capital circulant impreuna cu amortizarea capitalului fix, formeaza cheltuielile materiale de productie. (A+Kc=Cmat)
Consumul factorului de productie munca poate fi exprimat fizic, prin numarul de salariati sau timpul de munca cheltuit pentru obtinerea unui bun economic sau a intregii productii, si valoric, prin ceea ce cheltuieste producatorul pentru factorul munca angajat.
Consumul factorului de productie natura/pamant este evident si semnificati, dar este foarte greu de relevat – uneori chiar imposibil – sub aspect fizic. De aceea se urmareste numai valoric, prin ceea ce se plateste pentru a-l dobandi si a-l utiliza.
Costurile productiei, data fiind diversitatea lor si din necesitati practice privind programarea, derularea si rationalitatea productiei, sunt grupate pe categorii in functie de diferite criterii.
Dupa relatia existenta intre dinamica volumului productiei si dinamica cheltuielilor facute in acest scop, se disting urmatoarele categorii de costuri:
Costul fix include cheltuielile de productie corespunzatoare consumului de factori care, pe termen scurt, nu depind de volumul productiei si raman relativ neschimbate.
Componente: amortizarea capitalului fix, cheltuieli cu chiria, incalzitul si iluminatul unitatii, salariile personalului administrativ (salarii indirecte), dobanzi, etc.
Costul variabil include acele cheltuieli de productie corespunzatoare consumului de factori care, pe termen scurt, evolueaza in acelasi sens cu modifcarea productiei.
Componente: materii prime, materiale, combustibil, energie, apa tehnologica (folosita in procesul de productie), salariile lucratorilor din productie (salarii directe).
Cand productia este zero, atunci si costul variabil este egal cu zero.
Costul total este suma costului fix si a costului variabil al productiei.
Daca avem insa in vedere natura actiunilor producatorilor care genereaza cheltuielile respective, costurile se grupeaza in alte doua categorii:
Costuri de fabricatie - fixe, variabile si totale – ocazionate de obtinerea produselor pe care firma le comercializeaza;
Costuri de distributie – fixe, variabile, si totale – generate de comercializarea produselor, fara de care fabricatia nu ar avea sens, iar producatorul ar trebui sa-si inceteze activitatea.
Indiferent ca sunt fixe sau variabile, de fabricatie sau de distributie, producatorul, in efortul sau de a-si gestiona activitatea cat mai bine, se foloseste atat de costurile totale cat si de cele pe unitatea de produs, formate din urmatoarele categorii:
Costul fix mediu/unitar (CFM) se determina prin raportarea costului fix total al productiei la volumul productiei: CFM = CF/Q
Costul variabil mediu/unitar (CVM) se determina prin raportarea costului variabil total al productiei la volumul productiei: CVM = CV/Q
Costul total mediu/unitar (CTM) se calculeaza ca raport intre costul total al productiei si volumul productiei: CTM = CT/Q, dar se determina si ca suma intre CFM si CVM.
Costul marginal (Cmg) reprezinta sporul costului total determinat de cresterea cu o unitate a volumului productiei: Cmg = ΔCT/ΔQ. Cum CF este constant pe termen scurt si mediu, rezulta ca ΔCF= 0. Si cum ΔCT=ΔCV+ΔCF, atunci putem afirma ca Cmg = ΔCV/ΔQ, pe termen scurt si mediu.
Intotdeauna producatorii sunt interesati sa obtina productia cu costuri cat mai mici. In acest scop, ei analizeaza fiecare element din structura costurilor, stabilind masuri de reducere, in concordanta insa cu exigentele competitiei impuse de piata.
Principalele cai de reducere a costurilor utilizate de producatori sunt:
- negocierea unor preturi de cumparare a factorilor de productie cat mai mici
- reducerea stocurilor si diminuarea consumului de materiale
- reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs
- micsorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor si instalatiilor
- scaderea cheltuielilor administrative
Reducerea cheltuielilor trebuie conceputa si realizata fara deprecierea calitatii.
In conditiile economiei de piata, costul unitar este si limita inferioara pana la care se poate cobori pretul de vanzare al unui bun economic, fara sa puna in pericol activitatea agentului economic.
”Fabricantul este prea legat de produs. Tehnica i se pare mult prea banala. Nu-si da seama cei din afara s-ar putea minuna de toate aceste tehnologii, iar faptele care lui ii par de la sine intelese, pot oferi o deosebita distinctie.
Acest lucru se intampla in multe proiecte publicitare. Articolul nu este unic. Nu are niste avantaje extraordinare. Probabil ca multi altii pot face produse similare. Povesteste insa despre eforturile procesului de fabricatie. Mentionati factori si caracteristici pe care altii le considera prea neinsemnate pentru a le aminti. Produsul vostru va deveni exponentul acestor calitati. Daca ulterior le vor reclama si altii, nu vor face decat sa va sporeasca voua reclama. Foarte putine din produsele promovate nu pot fi imitate. De asemenea, doar cateva reusesc sa domine in exclusivitate intr-un anumit domeniu. Pur si simplu au fost primele care au oferit date convingatoare.
E o poveste pe care orice rival de al nostru ar putea sa o spuna, doar ca toti ceilalti o considera banala.”
Satisfacerea trebuintelor are loc recurgandu-se concomitent si/sau succesiv la bunuri libere si economice in diferite proportii care se modifica in timp. In acest proces, natura este implicata atat cu bunuri libere, cat si cu bunuri limitate precum minereuri, petrol, gaze naturale, paduri, pamant, apa, etc. Prin actiunile oamenilor, bunurile naturale sunt transformate in bunuri economice si sunt folosite sub diferite forme. Satisfacerea trebuintelor cu bunuri economice se realizeaza in doua moduri: pe de o parte, prin utilizarea de catre purtatorul nevoii a bunurilor produse de el insusi (autoconsum) dupa dorinta si posibilitati, asa cum, de exemplu, o gospodarie taraneasca produce graul pe care il transforma in faina, apoi isi face painea; pe de alta parte, prin utilizarea de catre purtatorul nevoii a bunurilor dorite pe care si le asigura prin schimb, cumparare, imprumut, inchiriere, etc. In acest fel, nevoile sunt mai bine satisfacute, iar bunurile au eficienta mai mare. Acest mod de actiune este astazi dominant.
De regula, cele doua moduri de satisfacere a nevoilor sunt complementare in diferite proportii.
Bunurile materiale care servesc sau ar putea servi in activitatea economica la satisfacerea unor nevoi individuale sau colective reprezinta resurse. Acestea stau la baza tuturor activitatilor economice si satisfacerii nevoilor de toate genurile. Existenta lor asigura dezvoltarea economiei si un nivel de trai inalt numai daca sunt bine folosite si in mod rational. In timp, unele resurse se regenereaza in mod natural, iar altele pot fi reproduse, pe cand o alta categorie nu. De asemenea, exista resurse refolosibile, dar si nerefolosibile. Metalul, de exemplu, este o resurse refolosibila, insa curentul electric, nu.
In general, resursele sunt considerate ca fiind limitate. In orice moment, ele exista in cantitati determinabile si sub diferite forme. Limita resurselor este interpretativa in trei sensuri: in raport cu nevoile, ceea ce inseamna ca fata de nevoi sunt insuficiente intr-o masura mai mare sau mai mica, iar in timp nevoile cresc si se diversifica mai repede decat ele; in raport cu potentialul planetei, intrucat resursele probabil existente pe alte planete nu ne sunt inca accesibile, si numai cele de pe Pamant ar putea fi folosite; in raport cu dezvoltarea stiintei si tehnicii, deoarece succesele acestora asigura adesea descoperirea si crearea de noi resurse prin valorificarea carora se pot satisface mai multe trebuinte.
Limita resurselor are caracter permanent, dar este fluctuanta in timp, ceea ce inseamna ca in anumite perioade decalajul nevoi-resurse se poate restrange, iar alteori creste. Omului ii este dat deci, sa existe in conditiile unei tensiuni permanente intre nevoi si resurse. Referitor la insuficienta reurselor si de cresterea si diversificarea mai rapida a nevoilor, oamenii au gasit solutia intrebuintarii alternative a resurselor, ceea ce inseamna ca o resursa, luata separat sau in combinatie cu altele, poate servi la satisfacerea unor trebuinte diferite. De aceea activitatea economica sau economia se afla sub “dictatul” limitarii mijloacelor pentru satisfacerea nevoilor, dar si sub avantajul intrebuintarii lor alternative. Este esential pentru om si, in general, pentru progresul societatii ca resursele limitate sa fie folosite in cea mai buna alternativa posibila.
Intrucat resursele sunt limitate si au intrebuintari alternative, oamenii sunt pusi in situatia de a opta ce nevoi isi vor satisface si la care vor renunta. In felul acesta, resursele vor fi dirijate spre productia bunurilor care satisfac nevoile selectionate. Ei au intotdeauna grija sa faca alegerea cea mai avantajoasa – care le asigura cea mai mare satisfactie.
Cea mai buna alternativa dintre cele la care se renunta atunci cand s-a luat decizia de a folosi resurse limitate pentru a se asigura un anumit bun economic se numeste cost real (de oportunitate/de optiune/alternativ) al alegerii facute.
Sa presupunem ca o persoana are 100 de lei si doreste sa cumpere o pereche de pantofi sau un parfum care costa fiecare 100 lei. Daca va cumpara perechea de pantofi, costul real al acestei alegeri este renuntarea la parfum, si invers.
Daca resursele ar fi nelimitate, nicio activitate economica nu s-ar infaptui pe seama alteia si toate alternativele dorite de cheltuire a resurselor s-ar putea realiza, iar costul oportunitatii ar fi zero.
Modul de stabilire a celei mai bune alternative de utilizare a resurselor prin care se asigura satisfactia maxima, se bazeaza pe rationalitatea economica, sau pe principiul rationalitatii, al economicitatii. In functie de situatie, acesta se poate aplica sub urmatoarele forme: maximului, ceea ce reprezinta efortul de maximizare a rezultatelor la nivelul aceluiasi consum de resurse; minimului, ceea ce implica tendinta te obtinere a acelorasi rezultate printr-un consum mai mic de resurse; minimaxului, ceea ce impune obtinerea satisfactiei maxime cu cele mai putine resurse.
Daca resursele nu sunt folosite in concordanta cu principiul rationalitatii, in economie apare risipa de resurse sau, altfel spus, un consum prea mare de resurse pentru satisfacerea unei nevoi. Aceasta survine, in principal, atunci cand se produce ce nu se cere, sau mai mult de cat se cere, se produce de proasta calitate, se produce la cost mai mare decat tehnologia dominanta, sau productia respectiva polueaza mediul.
Daca unele resurse folosite in activitatea economica se pot recupera mai mult sau mai putin, timpul cheltuit pentru producerea de bunuri este o resursa irecuperabila. De aici aprecierea ca economisirea timpului ce poate fi folosit este cea mai importanta conditie a progresului.
