Proprietatea December 10, 2009

The Invention of Property

          Proprietatea reprezinta o relatie intre oameni, un contract social, cu privire la bunurile materiale, spirituale si de alta natura existente in societate sau obtinute in activitatea economica. Proprietarul se bucura de un bun care ii apartine in mod exclusiv si absolut, insa in limitele prevazute de lege.

          Astfel, proprietatea presupune exercitarea unuia, a mai multora, sau a tuturor atributelor proprietatii: dreptul de posesiune releva dreptul de a avea sau detine bunurile care constituie obiectul proprietatii sau, altfel spus, prerogativa proprietarului de a stapani in fapt direct si nemijlocit bunul respectiv; dreptul de folosinta/utilizare asigura proprietarului dreptul de folosire a bunului aflat in proprietatea sa asa cum crede el ca este mai bine pentru a-si realiza interesul; dreptul de dispozitie confera proprietarului puterea de a instraina bunul ce-i apartine, de a constitui asupra acestuia anumite drepturi in favoarea altei persoane; dreptul de uzfruct este dreptul proprietarului de a-si insusi si utiliza rodul unui bun, venitul unei mosteniri, dobanda unui imprumut, etc.

          Intotdeauna proprietatea se prezinta sub forma unitatii a doua elemente: obiectul si subiectul proprietatii. Obiectul proprietatii il constituie bunurile, ceea ce este comun vietii economico-sociale. Subiectul proprietatii il formeaza agentii economici. Astfel de subiecti sunt indivizii ca persoane fizice, familia, sociogrupurile si organizatiile.

          Deciziile subiectilor proprietatii induc operatii economice de diferite feluri – vanzari, cumparari, inchirieri, credite – prin care ei isi concedeaza unii altora anumite drepturi specifice proprietatii. Transmiterea acestor drepturi, dinc punct de vedere economic, este echivalenta cu un proces de distribuire a costurilor si beneficiilor intre cei implicati. Sub acest aspect, dintre formele de proprietate, cel mai incitativ regim juridic il are proprietatea privata pentru ca aici fiecare proprietar suporta costurile propriilor actiuni concomitent cu insusirea beneficiilor. Acesta este de fapt considerat motivul cel mai important al superioritatii proprietatii private asupra celei colective.

          Indivizii sunt subiecti ai proprietatii in oricare dintre formele acesteia. Ei actioneaza intr-un cadru dat, istoriceste constituit, in care pot fi sau nu producatori. Indivizii care sunt producatori, prin actiunea lor, intruchipeaza atat posesiunea, dispozitia, uzfructul, cat si utilizarea directa a obiectului proprietatii. Daca nu sunt si producatori, indivizii nu pot utiliza bunurile decat prin salariati, iar rezultatele obtinute – uzfructul – se impart intre proprietarii neproducatori si producatorii directi. Intruchipand posesiunea, dispozitita si insusindu-si o parte din uzfruct, proprietarii neproducatori reprezinta un grup important al agentilor economici din orice tara.

          Sociogrupurile sunt constituite de indivizi reuniti pe baza existentei a cel putin unei trasaturi comune, obiective, care genereaza interese si comportamente similare pentru membrii grupului. Sociogrupurile dau nastere cooperativelor, societatilor pe actiuni, ca si altor forme de proprietate asociativa.

          Organizatiile, constituite pe baza unor criterii prestabilite, pot fi nationale sau internationale. Cele nationale pot sa apara sub forma uniunilor de intreprinderi sau de cooperative. In ultima instanta, insusi statul ca subiect al proprietatii poate fi considerat ca reprezinta o astfel de organizatie. In ceea ce priveste organizatiile internationale, acestea se constituie prin asocierea agentilor economici si/sau a organizatiilor din doua sau mai multe tari.

Subiectii proprietatii isi exercita atributele in forme extrem de variate.

          Daca avem in vedere cine sunt subiectii proprietatii si ce au ei comun sau specific in exercitarea dreptului de proprietate, distingem proprietatea privata si cea publica.

Clasificarea formelor proprietatii

          Proprietatea privata, sau particulara, ai carei proprietari pot fi persoane fizice/juridice. Totodata aceasta poate fi proprietate individuala si asociativa, iar ca dimensiune – mica, mijlocie, mare si foarte mare. In anumite conditii – specifice statelor democratice – este compatibila cu proprietatea publica, sau alte forme de proprietate.

          Proprietatea publica, al carei proprietar este statul sau unitatile administratiilor publice centrale si locale din structura sa. Obiectul acestei proprietati il formeaza bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Dupa regimul juridic al bunurilor care o compun, aceasta proprietate poate constitui domeniul public al statului sau domeniul privat al acestuia, ambele putand fi de interes national sau local. Bunurile care formeaza domeniul public se caracterizeaza prin faptul ca sunt inalienabile – nu pot fi instrainate – si imprescriptibile – nu pot fi urmarite silit sau grevate de diferite obligatii. Apartin domeniului public bogatiile de orice natura ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic sau care se pot folosi in interes public, siturile istorice si arheologice, terenurile pentru rezervatii si parcuri nationale, terenurile pentru nevoile apararii, fasia de protectie a frontierei de stat, imobilele din punctele de frontiera sau sedii ale ministerelor, primariilor, ale unitatilor de invatamant de stat, etc. Celelalte bunuri ale proprietatii publice ce nu apartin domeniului public tin de domeniul privat, si se refera la bunurile care au incetat sa mai apartina domeniului public, imobilele care nu sunt destinate utilitatii publice, donatiile primite, etc. Bunurile din aceasta categorie pot fi concesionate, inchiriate, instrainate, etc. si cad sub incidenta celor patru componente fundamentale ale dreptului de proprietate. Bunurile din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale pot fi trecute in domeniul public in functie de interesul public pe care il prezinta.

          Desigur, pot exista si alte forme de proprietate, dar, de cele mai multe ori, acestea reprezinta rezultate ale combinarii in diferite proportii a formelor mai sus analizate. In lumea de azi, formele de proprietate mentionate coexista in cadrul aceleiasi tari, sunt interdependente si in continua transformare. In diferite tari si perioade, locul si rolul formelor de proprietate se modifica in functie de capacitatea fiecareia de a-si demonstra viabilitatea prin eficienta si rentabilitate in folosirea obiectului proprietatii.

          Pluralismul formelor de proprietate genereaza competitia dintre ele pentru mentinere si afirmare tot mai puternica, ceea ce se realizeaza mai ales prin: reducerea cheltuielilor, ridicarea calitatii, promovarea progresului tehnic si marirea volumului productiei de pe urma carora, in cele din urma, este avantajat consumatorul. Tocmai in acest sens se spune ca pluralismul formelor de proprietate constituie o necesitate pentru orice economie moderna.

          Coexistenta formelor de proprietate, ca mod de a fi al economiei de piata, este expresia fireasca a liberei initiative, a dreptului pe care il au membrii societatii de a alege, de a prefera orice forma de proprietate care corespunde cel mai bine intereselor pe care le are fiecare. Aceasta inseamna ca pluralismul proprietatii nu este numai necesar, ci si posibil.

Agentii economici December 1, 2009

          Din punctul de vedere al modului in care indivizii au acces la bunuri, pot fi identificate doua modalitati de organizare a relatiilor economice, si anume economia naturala si aconomia de schimb.

          Economia naturala se caracterizeaza prin satisfacerea trebuintelor fiecarui individ si ale societatii prin consumul de bunuri obtinute din activitatea proprie de productie. O economie bazata pe autoconsum (fiecare consuma ce si cat produce). Aceasta a fost forma exclusiva de organizare economica in primele secole ale dezvoltarii umanitatii. Astazi, elementele de economie naturala se regasesc in proportii relativ mici in comparatie cu orice economie nationala.

          Economia de schimb se distinge prin accesul indirect la bunuri, prin procese de schimb, care imbraca de cele mai multe ori forma vanzare-cumparare. Astfel, apar activitatile comerciale (lucrative) care au ca scop obtinerea bunurilor destinate schimbului. Prin urmare, identificam marfa ca fiind orice bun economic apt sa satisfaca o trebuinta si care face obiectul schimbului prin vanzare-cumparare. Economia de schimb a aparut pe o anumita treapta a dezvoltarii umanitatii, atunci cand au fost indeplinite simultan doua conditii: autunomia si independenta producatorilor si diviziunea muncii.

          Autonomia producatorilor se fundamenteaza de fiecare data pe un anumit tip de proprietate privata. Aceasta independenta reprezinta libertatea de care dispun agentii economici de a decide aspura propriei lor activitati.

          Activitatea economica este rezultatul participarii simultane si/sau succesive a numerosi actori care actioneaza individual si/sau in grup, realizand anumite operatii sau acte economice care se finalizeaza prin bunuri economice. Acesti actori sunt denumiti agenti economici. Cei dintre ei care in mod individual sau in grup au autonomia de a decide asupra actiunilor la care participa se numesc unitati economice sau institutionale. Dupa specificul activitatilor pe care le realizeaza, agentii economici se grupeaza pe sectoare, si anume : intreprinderi, menaje sau gospodarii, administratii – publice si private, banci si alte institutii financiare.

          Participand la activitatile proprii unui sector, agentii economici realizeaza o diviziune a muncii intre ei si fiecare se va specializa in executarea acelor operatii sau acte economice, in care se dovedesc a fi cei mai eficienti. Avantajul diviziuni muncii este folosirea masinilor, ceea ce implica o crestere a productivitatii. Dezavantajele care survin sunt monotonia muncii, pierderea dexteritatii de a fabrica un produs complet si cresterea riscului de somaj. Sectoarele diviziunii muncii sunt ocupatiile (meserii), activitatile (procese) si teritoriale (pe zone). Limitele sunt impuse de natura activitatii, libertatea comertului si dimensiunile pietei.

           Intreprinderile sunt unitati care produc bunuri economice si au autonomia de a decide ce, cat, cum si pentru cine sa produca, cu ce parteneri sa intre in afaceri, etc.

          Bunurile realizate de intreprinderi ajung la purtatorii nevoilor prin vanzare-cumparare.

          Intreprinderile sunt de o mare diversitate si de aceea pot fi cunoscute mai bine daca le clasificam dupa diferite criterii: forma de proprietate, marime, natura activitatii sau a bunurilor produse si altele. Ele au insa si multe caracteristici comune, dintre care cele mai importante sunt: motivatia activitatii lor o formeaza profitul care poate fi realizat numai daca bunurile produse de ele contribuie cu adevarat la satisfacerea trebuintelor. Altfel, intreprinderile nu pot obtine profit si isi vor inceta activitatea – intra in faliment.; creeaza valoare care se adauga celei avansate pentru cumpararea de factori de productie necesari pentru a-si realiza activitatea. Plusul de valoare care s-a creat se numeste valoare adaugata. Aceasta formeaza izvorul profitului, salariilor si altor venituri.

          Pentru a-si realiza activitatea, fiecare intreprindere isi creeaza si dezvolta un sistem de relatii cu numerosi agenti economici cu care trebuie sa fie in contact permanent sau periodic spre a-si asigura aprovizionarea, vanzarea produselor, indeplinirea unor obligatii administrative si de alta natura locale, nationale si internationale. Acest sistem de relatii formeaza mediul economic al intreprinderii.

          Orice intreprindere este structurata si functioneaza ca un sistem, avand drept componente sectiile de productie, departamentele de marketing, contabilitate, etc. Intreprinderea are mereu o componenta sociala pentru ca utilizeaza si factorul de productie munca.

           Menajele, cunoscute si sub denumirea de gospodarii, reprezinta lumea consumatorilor – agenti economici care utilizeaza bunurile pentru satisfacerea nevoilor individuale si/sau colective, fara a se produce alte bunuri. Ele sunt forma de organizare in care se realizeaza existenta oamenilor. In acest sens distingem urmatoarele doua tipuri de menaje: menajul individual, format din ocupantii unei locuinte, indiferent de relatiile ce ii reunesc, si menajul colectiv, format din persoane care locuiesc impreuna, precum oamenii dintr-un camin de pensionari, muncitorii dintr-un camin de nefamilisti, care fac diferite cheltuieli in comun.

          Menajele sunt considerate unitatea de baza in care are loc consumul, dar participa si la activitatea economica: isi produc singure anumite bunuri, muncesc in alte forme de unitati economice, fac investitii din banii castigati, etc.

          Menajele nu sunt omogene, ci eterogene. Unele sunt formate din salariati, altele din patroni, tarani, someri, pensionari, etc., diferentiindu-se intre ele din punctul de vedere al marimii si sursei veniturilor, al traditiei, al confortului, etc.

           Administratiile sunt agenti economici care produc bunuri sub forma serviciilor necesare satisfacerii de nevoi colective ce rezulta din faptul ca oamenii traiesc in grupuri (in societate), bunurile respective ajungand direct la consumator, fara a deveni marfuri. Exista administratii publice, precum statul, ministerele, primariile, prefecturile, armata, politia, invatamantul public, institutiile de sanatate, cultura, arta, etc., care produc servicii corespunzatoare profilului lor si percep taxe, impozite sau alte contributii banesti potriviy reglementarilor legale, utilizand fondurile astfel constituite in activitatile respective, si administratii private precum organizatii religioase, sindicate, partide politice, uniuni, fundatii, asociatii de cultura si sportive, Crucea Rosie, care produc in principal servicii necomerciale pentru populatie si isi asigura veniturile necesare functionarii din contributii voluntare(cotizatii, sponsorizari, donatii), mai ales de la menaje sau din proprietatile pe care le au.

          Bancile si alte institutii financiare produc activitati (servicii) cu caracter comercial pentru toate celelalte feluri de unitati si agenti economici, care constau in colectarea sumelor temporar disponibile, economiilor de la cei care le-au realizat, platindu-le dobanzi, si distribuirea lor cu imprumut (credit) celor care au nevoie de finantare, incasand de la acestia dobanzi mai marei; incasari si plati intre agenti atunci cand acestia realizeaza vanzari-cumparari unii de la altii, contractarea creditelor, vegherea asupra circulatiei normale a banilor si cantitatii lor corespunzatoare pe piata.

          Sumele incasate pentru serviciile prestate sunt folosite de banci si de celelalte institutii financiare pentru sustinerea propriilor activitati si constituirea profiturilor.

          Intreprinderile, bancile si alte institutii financiare (sociatati de asigurare, fonduri de pensii, casa de economii, etc.) au scop lucrativ sau comercial, ceea ce inseamna ca produc bunuri pentru a le vinde. Adesea, aceste unitati economice sunt denumite si firme.

           Unitatile si agentii economici de toate felurile, in activitatile lor, pot sa dezvolte relatii economice cu parteneri din alte tari, realizand importuri, exporturi, investitii, imprumuturi si activitati care le permit sa se afirme mai bine.

          Exteriorul, format din totalitatea agentilor economici nationali care dezvolta relatii economice cu agentii din alte tari. Asfel, vorbim de activitati de comert international, turism, plasament financiar, transport international. Prin urmare, un exponent al exteriorului face parte simultan din doua sectoare economice. De aceea unii economisti considera exteriorul un sectori fictiv – se suprapune unor sectoare nationale.