Agentii economici December 1, 2009

          Din punctul de vedere al modului in care indivizii au acces la bunuri, pot fi identificate doua modalitati de organizare a relatiilor economice, si anume economia naturala si aconomia de schimb.

          Economia naturala se caracterizeaza prin satisfacerea trebuintelor fiecarui individ si ale societatii prin consumul de bunuri obtinute din activitatea proprie de productie. O economie bazata pe autoconsum (fiecare consuma ce si cat produce). Aceasta a fost forma exclusiva de organizare economica in primele secole ale dezvoltarii umanitatii. Astazi, elementele de economie naturala se regasesc in proportii relativ mici in comparatie cu orice economie nationala.

          Economia de schimb se distinge prin accesul indirect la bunuri, prin procese de schimb, care imbraca de cele mai multe ori forma vanzare-cumparare. Astfel, apar activitatile comerciale (lucrative) care au ca scop obtinerea bunurilor destinate schimbului. Prin urmare, identificam marfa ca fiind orice bun economic apt sa satisfaca o trebuinta si care face obiectul schimbului prin vanzare-cumparare. Economia de schimb a aparut pe o anumita treapta a dezvoltarii umanitatii, atunci cand au fost indeplinite simultan doua conditii: autunomia si independenta producatorilor si diviziunea muncii.

          Autonomia producatorilor se fundamenteaza de fiecare data pe un anumit tip de proprietate privata. Aceasta independenta reprezinta libertatea de care dispun agentii economici de a decide aspura propriei lor activitati.

          Activitatea economica este rezultatul participarii simultane si/sau succesive a numerosi actori care actioneaza individual si/sau in grup, realizand anumite operatii sau acte economice care se finalizeaza prin bunuri economice. Acesti actori sunt denumiti agenti economici. Cei dintre ei care in mod individual sau in grup au autonomia de a decide asupra actiunilor la care participa se numesc unitati economice sau institutionale. Dupa specificul activitatilor pe care le realizeaza, agentii economici se grupeaza pe sectoare, si anume : intreprinderi, menaje sau gospodarii, administratii – publice si private, banci si alte institutii financiare.

          Participand la activitatile proprii unui sector, agentii economici realizeaza o diviziune a muncii intre ei si fiecare se va specializa in executarea acelor operatii sau acte economice, in care se dovedesc a fi cei mai eficienti. Avantajul diviziuni muncii este folosirea masinilor, ceea ce implica o crestere a productivitatii. Dezavantajele care survin sunt monotonia muncii, pierderea dexteritatii de a fabrica un produs complet si cresterea riscului de somaj. Sectoarele diviziunii muncii sunt ocupatiile (meserii), activitatile (procese) si teritoriale (pe zone). Limitele sunt impuse de natura activitatii, libertatea comertului si dimensiunile pietei.

           Intreprinderile sunt unitati care produc bunuri economice si au autonomia de a decide ce, cat, cum si pentru cine sa produca, cu ce parteneri sa intre in afaceri, etc.

          Bunurile realizate de intreprinderi ajung la purtatorii nevoilor prin vanzare-cumparare.

          Intreprinderile sunt de o mare diversitate si de aceea pot fi cunoscute mai bine daca le clasificam dupa diferite criterii: forma de proprietate, marime, natura activitatii sau a bunurilor produse si altele. Ele au insa si multe caracteristici comune, dintre care cele mai importante sunt: motivatia activitatii lor o formeaza profitul care poate fi realizat numai daca bunurile produse de ele contribuie cu adevarat la satisfacerea trebuintelor. Altfel, intreprinderile nu pot obtine profit si isi vor inceta activitatea – intra in faliment.; creeaza valoare care se adauga celei avansate pentru cumpararea de factori de productie necesari pentru a-si realiza activitatea. Plusul de valoare care s-a creat se numeste valoare adaugata. Aceasta formeaza izvorul profitului, salariilor si altor venituri.

          Pentru a-si realiza activitatea, fiecare intreprindere isi creeaza si dezvolta un sistem de relatii cu numerosi agenti economici cu care trebuie sa fie in contact permanent sau periodic spre a-si asigura aprovizionarea, vanzarea produselor, indeplinirea unor obligatii administrative si de alta natura locale, nationale si internationale. Acest sistem de relatii formeaza mediul economic al intreprinderii.

          Orice intreprindere este structurata si functioneaza ca un sistem, avand drept componente sectiile de productie, departamentele de marketing, contabilitate, etc. Intreprinderea are mereu o componenta sociala pentru ca utilizeaza si factorul de productie munca.

           Menajele, cunoscute si sub denumirea de gospodarii, reprezinta lumea consumatorilor – agenti economici care utilizeaza bunurile pentru satisfacerea nevoilor individuale si/sau colective, fara a se produce alte bunuri. Ele sunt forma de organizare in care se realizeaza existenta oamenilor. In acest sens distingem urmatoarele doua tipuri de menaje: menajul individual, format din ocupantii unei locuinte, indiferent de relatiile ce ii reunesc, si menajul colectiv, format din persoane care locuiesc impreuna, precum oamenii dintr-un camin de pensionari, muncitorii dintr-un camin de nefamilisti, care fac diferite cheltuieli in comun.

          Menajele sunt considerate unitatea de baza in care are loc consumul, dar participa si la activitatea economica: isi produc singure anumite bunuri, muncesc in alte forme de unitati economice, fac investitii din banii castigati, etc.

          Menajele nu sunt omogene, ci eterogene. Unele sunt formate din salariati, altele din patroni, tarani, someri, pensionari, etc., diferentiindu-se intre ele din punctul de vedere al marimii si sursei veniturilor, al traditiei, al confortului, etc.

           Administratiile sunt agenti economici care produc bunuri sub forma serviciilor necesare satisfacerii de nevoi colective ce rezulta din faptul ca oamenii traiesc in grupuri (in societate), bunurile respective ajungand direct la consumator, fara a deveni marfuri. Exista administratii publice, precum statul, ministerele, primariile, prefecturile, armata, politia, invatamantul public, institutiile de sanatate, cultura, arta, etc., care produc servicii corespunzatoare profilului lor si percep taxe, impozite sau alte contributii banesti potriviy reglementarilor legale, utilizand fondurile astfel constituite in activitatile respective, si administratii private precum organizatii religioase, sindicate, partide politice, uniuni, fundatii, asociatii de cultura si sportive, Crucea Rosie, care produc in principal servicii necomerciale pentru populatie si isi asigura veniturile necesare functionarii din contributii voluntare(cotizatii, sponsorizari, donatii), mai ales de la menaje sau din proprietatile pe care le au.

          Bancile si alte institutii financiare produc activitati (servicii) cu caracter comercial pentru toate celelalte feluri de unitati si agenti economici, care constau in colectarea sumelor temporar disponibile, economiilor de la cei care le-au realizat, platindu-le dobanzi, si distribuirea lor cu imprumut (credit) celor care au nevoie de finantare, incasand de la acestia dobanzi mai marei; incasari si plati intre agenti atunci cand acestia realizeaza vanzari-cumparari unii de la altii, contractarea creditelor, vegherea asupra circulatiei normale a banilor si cantitatii lor corespunzatoare pe piata.

          Sumele incasate pentru serviciile prestate sunt folosite de banci si de celelalte institutii financiare pentru sustinerea propriilor activitati si constituirea profiturilor.

          Intreprinderile, bancile si alte institutii financiare (sociatati de asigurare, fonduri de pensii, casa de economii, etc.) au scop lucrativ sau comercial, ceea ce inseamna ca produc bunuri pentru a le vinde. Adesea, aceste unitati economice sunt denumite si firme.

           Unitatile si agentii economici de toate felurile, in activitatile lor, pot sa dezvolte relatii economice cu parteneri din alte tari, realizand importuri, exporturi, investitii, imprumuturi si activitati care le permit sa se afirme mai bine.

          Exteriorul, format din totalitatea agentilor economici nationali care dezvolta relatii economice cu agentii din alte tari. Asfel, vorbim de activitati de comert international, turism, plasament financiar, transport international. Prin urmare, un exponent al exteriorului face parte simultan din doua sectoare economice. De aceea unii economisti considera exteriorul un sectori fictiv – se suprapune unor sectoare nationale.

Resurse si rationalitate November 29, 2009

          Satisfacerea trebuintelor are loc recurgandu-se concomitent si/sau succesiv la bunuri libere si economice in diferite proportii care se modifica in timp. In acest proces, natura este implicata atat cu bunuri libere, cat si cu bunuri limitate precum minereuri, petrol, gaze naturale, paduri, pamant, apa, etc. Prin actiunile oamenilor, bunurile naturale sunt transformate in bunuri economice si sunt folosite sub diferite forme. Satisfacerea trebuintelor cu bunuri economice se realizeaza in doua moduri: pe de o parte, prin utilizarea de catre purtatorul nevoii a bunurilor produse de el insusi (autoconsum) dupa dorinta si posibilitati, asa cum, de exemplu, o gospodarie taraneasca produce graul pe care il transforma in faina, apoi isi face painea; pe de alta parte, prin utilizarea de catre purtatorul nevoii a bunurilor dorite pe care si le asigura prin schimb, cumparare, imprumut, inchiriere, etc. In acest fel, nevoile sunt mai bine satisfacute, iar bunurile au eficienta mai mare. Acest mod de actiune este astazi dominant.

          De regula, cele doua moduri de satisfacere a nevoilor sunt complementare in diferite proportii.

          Bunurile materiale care servesc sau ar putea servi in activitatea economica la satisfacerea unor nevoi individuale sau colective reprezinta resurse. Acestea stau la baza tuturor activitatilor economice si satisfacerii nevoilor de toate genurile. Existenta lor asigura dezvoltarea economiei si un nivel de trai inalt numai daca sunt bine folosite si in mod rational. In timp, unele resurse se regenereaza in mod natural, iar altele pot fi reproduse, pe cand o alta categorie nu. De asemenea, exista resurse refolosibile, dar si nerefolosibile. Metalul, de exemplu, este o resurse refolosibila, insa curentul electric, nu.

          In general, resursele sunt considerate ca fiind limitate. In orice moment, ele exista in cantitati determinabile si sub diferite forme. Limita resurselor este interpretativa in trei sensuri: in raport cu nevoile, ceea ce inseamna ca fata de nevoi sunt insuficiente intr-o masura mai mare sau mai mica, iar in timp nevoile cresc si se diversifica mai repede decat ele; in raport cu potentialul planetei, intrucat resursele probabil existente pe alte planete nu ne sunt inca accesibile, si numai cele de pe Pamant ar putea fi folosite; in raport cu dezvoltarea stiintei si tehnicii, deoarece succesele acestora asigura adesea descoperirea si crearea de noi resurse prin valorificarea carora se pot satisface mai multe trebuinte.

          Limita resurselor are caracter permanent, dar este fluctuanta in timp, ceea ce inseamna ca in anumite perioade decalajul nevoi-resurse se poate restrange, iar alteori creste. Omului ii este dat deci, sa existe in conditiile unei tensiuni permanente intre nevoi si resurse. Referitor la insuficienta reurselor si de cresterea si diversificarea mai rapida a nevoilor, oamenii au gasit solutia intrebuintarii alternative a resurselor, ceea ce inseamna ca o resursa, luata separat sau in combinatie cu altele, poate servi la satisfacerea unor trebuinte diferite. De aceea activitatea economica sau economia se afla sub “dictatul” limitarii mijloacelor pentru satisfacerea nevoilor, dar si sub avantajul intrebuintarii lor alternative. Este esential pentru om si, in general, pentru progresul societatii ca resursele limitate sa fie folosite in cea mai buna alternativa posibila.

          Intrucat resursele sunt limitate si au intrebuintari alternative, oamenii sunt pusi in situatia de a opta ce nevoi isi vor satisface si la care vor renunta. In felul acesta, resursele vor fi dirijate spre productia bunurilor care satisfac nevoile selectionate. Ei au intotdeauna grija sa faca alegerea cea mai avantajoasa – care le asigura cea mai mare satisfactie.

          Cea mai buna alternativa dintre cele la care se renunta atunci cand s-a luat decizia de a folosi resurse limitate pentru a se asigura un anumit bun economic se numeste cost real (de oportunitate/de optiune/alternativ) al alegerii facute.

          Sa presupunem ca o persoana are 100 de lei si doreste sa cumpere o pereche de pantofi sau un parfum care costa fiecare 100 lei. Daca va cumpara perechea de pantofi, costul real al acestei alegeri este renuntarea la parfum, si invers.

          Daca resursele ar fi nelimitate, nicio activitate economica nu s-ar infaptui pe seama alteia si toate alternativele dorite de cheltuire a resurselor s-ar putea realiza, iar costul oportunitatii ar fi zero.

          Modul de stabilire a celei mai bune alternative de utilizare a resurselor prin care se asigura satisfactia maxima, se bazeaza pe rationalitatea economica, sau pe principiul rationalitatii, al economicitatii. In functie de situatie, acesta se poate aplica sub urmatoarele forme: maximului, ceea ce reprezinta efortul de maximizare a rezultatelor la nivelul aceluiasi consum de resurse; minimului, ceea ce implica tendinta te obtinere a acelorasi rezultate printr-un consum mai mic de resurse; minimaxului, ceea ce impune obtinerea satisfactiei maxime cu cele mai putine resurse.

          Daca resursele nu sunt folosite in concordanta cu principiul rationalitatii, in economie apare risipa de resurse sau, altfel spus, un consum prea mare de resurse pentru satisfacerea unei nevoi. Aceasta survine, in principal, atunci cand se produce ce nu se cere, sau mai mult de cat se cere, se produce de proasta calitate, se produce la cost mai mare decat tehnologia dominanta, sau productia respectiva polueaza mediul.

          Daca unele resurse folosite in activitatea economica se pot recupera mai mult sau mai putin, timpul cheltuit pentru producerea de bunuri este o resursa irecuperabila. De aici aprecierea ca economisirea timpului ce poate fi folosit este cea mai importanta conditie a progresului.

Nevoi si bunuri November 29, 2009

          Omul, pentru a exista, este nevoit sa-si satisfaca trebuintele, si, pentru ca natura ii ofera de-a gata numai cateva din cele necesare, el trebuie sa si le asigure pe toate celelalte. Activitatile de toate felurile prin care oamenii reusesc sa-si realizeze bunurile necesare formeaza activitatea economica sau economia. Acestea presupun relatii din ce in ce mai numeroase si mai complexe, atat intre om si natura, cat si intre oameni. Activitatea economica, luata in totalitatea componentelor sale realizate de oameni, formeaza obiectul stiintei economice.

          Ceea ce-i determina pe oameni sa faca activitate economica, adica sa produca, sunt nevoile. Constrangerea in acest sens este deosebit de mare, intrucat daca oamenii ar inceta sa produca, ar inceta sa mai existe.

          Nevoile reprezinta cerinte sau conditii proprii oamenilor, ca fiinte naturale si sociale, fara satisfacerea carora ei nu pot exista sau progresa. Sunt percepute ca o stare dezagreabila, ca o neimplinire sau ceva ce trebuie realizat neaparat pentru a atinge o stare normala. Cateva exemple de nevoi: foamea, setea, fringul, durerea, oboseala, insecuritatea, etc.

          Pentru om, problema satisfacerii se pune numai pentru nevoile identificate. Prin identificare, nevoile respective devin interese economice, iar oamenii actioneaza constient pentru satisfacerea lor. Tendinta permanenta si normala a omului de a-si satisface cat mai bine trebuintele, orienteaza si stimuleaza intreaga activitate, ii determina comportamentul in natura si fata de societate.

          Nevoile decurg, sunt “dictate” dinauntrul si din afara fiintei umane, din mecanismele psihofiziologice ale vietii omului, din mediul natural si social cu care acesta interactioneaza. Nevoile sunt subiective, prin purtatorii lor, si obiective, prin conditiile pe care le genereaza – de viata si munca.

          Purtatorii nevoilor sunt indivizii, familiile, intreprinderile, locuitorii unui oras, institutiile, economia nationala, etc. Exemple: nevoia unei familii pentru paine, carne, legume, casa, ciment, ajutor, lapte, asigurare; a unei firme pentru lemn, otel, calculatoare, informatii; a unei primarii pentru aparate telefax, materiale de birou; a unui copil bolnav pentru ingrijire medicala; a unui oras pentru iluminatul public; a unei tari pentru autostrazi, etc.

          Sistemul nevoilor este unul dinamic si nelimitat. Dinamic, pentru ca sistemul de nevoi este interdependent cu gradul de dezvoltare al societatii, si nelimitat pentru ca exista nevoi care se regenereaza, iar pe masura ce apar mijloace mai complexe de satisfacere ale nevoilor, ele se multiplica si se diversifica.

          Faptul ca generatiile coexista si se succed, ca foarte multe dintre nevoile care se satisfac nu dispar – pentru totdeauna – ci se regenereaza, ca adesea satisfacerea unora antreneaza aparitia altora, ca in general nevoile au tendinta sa devina mai multe si mai diferite, determina existenta permanenta a societatii intr-o stare de fapt caracterizata prin cresterea volumului si diversificarea nevoilor.

          Dupa importanta pe care o are satisfacerea diferitelor nevoi pentru existenta si progresul omului si societatii, acestea se pot clasifica in nevoi vitale sau de subzistenta si nevoi elevate sau de varf. Daca avem in vedere natura subiectului purtator, se pot distinge: nevoi natural-individuale (biologice-materiale) – hrana, odihna si nevoi sociale (colective) – educatie, transport, etc. De asemenea, in functie de gradul de complexitate al acestora, nevoile se impart in nevoi de baza (fundamentale, elementare) si nevoi complexe (superioare, elevate)

          Pentru ca oamenii fiinteaza in cadrul mediului natural cu care interactioneaza permanent, protectia, refacerea si ameliorarea acestuia constituie o alta categorie de nevoi, fara satisfacerea carora existenta noastra ar fi imposibila. De altfel, mediul natural este un bun al intregii omeniri.

          Rezolvarea starilor pe care le genereaza nevoile presupune satisfacerea lor. A satisface nevoile inseamna atingerea unei stari de multumire, agreabile, de implinire, pe care oamenii o percep ca normalitate si de aceea urmaresc sa o intretina permanent.

          Nevoile sunt satisfacute prin consumul de bunuri. de aceea ele se exprima prin cererea pentru bunuri. Bunurile sau utilitatile, cum li se mai spune, reprezinta tot ceea ce foloseste sau satisface nevoile vietii si activitatii oamenilor, ale mediului. Astfel, apa este o utilitate, pentru ca satisface setea. In functie de marimea si intensitatea nevoii, aceeasi cantitate de apa aduce o satisfactie diferita. Pentru un elev care se joaca in curtea scolii, un pahar cu apa va avea o mare utilitate. Pentru un aviator supravietuitor, al carui avion s-a prabusit in desert, acelasi pahar cu apa va avea o utilitate si mai mare, deoarece intensitatea nevoii sale este cu mult mai mare.

          Desigur, intre satisfacerea unei nevoi si bunurile la care se recurge in acest scop, trebuie sa existe o anumita concordanta pentru ca altfel nu este posibila satisfacerea. Purtatorul nevoii alege daca un bun si nu altul ii este potrivit pentru nevoia sa.

          Diversitatii nevoilor ii corespunde o anumita diversitate a bunurilor. In cadrul acesteia din urma, distingem bunurile libere, si bunurile economice.

           Bunurile libere sunt cele la care oricine are acces in mod liber, fata de care nu se actioneaza decat consumandu-le dupa nevoi. Sunt un dar al naturii si virtual nelimitate. Aerul, lumina, caldura cosmica sunt astfel de bunuri. Libertatea de a consuma bunurile de acest gen trebuie interpretata intotdeauna in functie de loc si de timp. Aerul de munte, de exemplu, este un bun liber pentru locuitorii zonelor montane, iar pentru ceilalti oameni este accesibil in mod conditionat de cheltuielile cu deplasarea, cazarea, si altele, pe care le fac in calitate de turisti.

          Bunurile economice, denumite astfel pentru ca provin din activitatea economica, sunt create de om. Caracteristica lor dominanta este raritatea, faptul ca in totalitatea lor, fata de nevoile ce trebuie satisfacute, sunt insuficiente ca volum si structura calitativa, sunt produse in cantitati limitate si presupun un anumit efort (resurse umane, banesti, etc.). Daca un bun poate fi dobandit fara nici un efort, nu este un bun economic.

          Bunurile economice pot fi bunuri palpabile – produse materiale tangibile (televizor, paine, calculator, etc.) si servicii, utilitati nepalpabile, nemateriale, netangibile (transportul, comunicatiile, invatamantul, posta, informatia, etc.). In acelasi timp, bunurile materiale, ca si serviciile sau informatiile, pot fi destinate direct producerii altor bunuri sau consumului pentru oameni – sub forma bunurilor economice de consum personal. productia continua de bunuri materiale, de servicii si informatii, pentru a obtine alte bunuri, asigura neintrerupt bunuri economice de consum personal sau colectiv.

          Dupa profunzimea proceselor economice la care au fost supuse, bunurile pot fi primare – desprinse direct din natura, intermediare – aflate in diferite faze succesive de prelucrare, si finale – nu mai sunt supuse niciunei transformari si urmeaza sa intre in utilizarea lor finala.

          Dupa modul de utilizare, bunurile pot fi pentru consum si pentru productie. Bunurile pentru consum sunt destinate satisfacerii nemijlocite a trebuintelor umane, si se numesc satisfactori; celelalte sunt folositoare omului indirect, la obtinerea celor dintai si se numesc prodfactori. Delimitarea intre satisfactori si prodfactori nu este absoluta, un bun economic putand fi utilizat in ambele sensuri. De exemplu, fructele: consumate ca atare sunt satisfactori, dar folosite ca materie prima pentru obtinirea de sucuri sunt prodfactori.

          In functie de modul in care functioneaza bunurile impreuna, se impart in bunuri complementare – a caror utilizare are loc numai impreuna (ex: automobil – benzina), si bunuri substituibile care, in procesul utilizarii lor, se pot inlocui unul cu altul (ex: carbunele – gazul metan – electricitatea – lemnul se pot inlocui la incalzirea locuintei.

          Dupa modul in care circula in cadrul economiei, exista bunuri cu caracter de marfuri, si bunuri care circula fara a fi marfuri. Cele dintai circula prin vanzare-cumparare, realizata in diferite variante, iar celelalte sub forma de cadouri, donatii, mosteniri, etc.

          Datorita dezvoltarii economiei si societatii, sfera de cuprindere a bunurilor se afla in permanenta schimbare, se imbogateste necontenit si se diversifica.

          In economia de piata, cea mai mare importanta revine bunurilor care au caracter marfar, sau cel putin imbraca forma baneasca de masurare, intrucat detin cea mai mare pondere in satisfacerea trebuintelor.

          Conceptul de “bun” este sinonim cu denumirea de “utilitate” sau “resursa“. Daca avem in vedere complexitatea resurselor, acestea se impart in resurse primare – cu potential de resurse naturale si potential demografic, si resurse derivate, care rezulta din combinarea in diferite proportii a resurselor primare.

          Din punct de vedere economic, cele mai importante resurse sunt cele naturale, motiv pentru care stiinta economica le trateaza in mod preferential. Din punctul de vedere al duratei de utilizare, resursele naturale se clasifica in neregenerabile – petrol, gaze naturale, minereuri, etc, si regenerabile – pamant, aer, apa. In functie de posibilitatea de recuperare, resursele naturale se impart in: recuperabile – majoritatea materiilor prime, partial recuperabile – resursele biologice, si nerecuperabile – resursele energetice.

          Indiferent de natura lor, resursele trebiesc interpretate ca avand un caracter limitat, in raport cu nevoile care au un caracter nelimitat.